Disciplina contractuală în raporturile juridice ale profesioniștilor (partea I)

Autor: Adina Sardare

Pornind de la definiția dată de legislația noastră, contractul reprezintă izvorul principal de obligații prin care se realizează circulația bunurilor, prestărilor de servicii și în general, satisfacerea necesităților materiale și spirituale ale oamenilor.

Cu toate reglementările distincte și specifice raporturilor juridice, prin prisma celor contractuale civile și comerciale, atunci când avem în vedere noțiunea de disciplină sau responsabilitate contractuală, regulile sunt comune ambelor ramuri, până la identitate. Raportul juridic contractual are ca și fundament principiul libertății contractuale, respectiv dreptul oricărei persoane de a încheia orice contract, cu orice partener și cu clauzele pe care părțile, de comun acord, le agrează.

Multitudinea și varietatea contractelor comerciale pe care le încheie profesioniștii (persoane fizice sau juridice care exploateaza o întreprindere cu caracter lucrativ) și între aceștia și autoritatile publice ale statului, organisme de drept public fără scop lucrativ, ca și răspunderea ce intervine în caz de neexecutare a acestor contracte sau întârzierea executării lor, a impus din partea legiuitorului român să intevină în a lua unele măsuri pentru reglementarea disciplinei contractuale.

Astfel, pentru a transpune în dreptul român Directiva 2011/7/UE din 16.02.2011, în vederea armonizării legislației române cu legislația comunitară, a fost adoptată, de către Parlamentul României, Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contractele încheiate între profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante.  

Alături de alte acte normative – dintre care amintim cu titlu de exemplu – OG nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniștii, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, actualizată și Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, republicată, legea mai sus menționată reglementează unele măsuri destinate întăririi disciplinei contractuale în domeniul comercial. În sfera de aplicare a legii intră obligațiile de plată a unor sume de bani care rezultă din contracte de furnizare de bunuri sau prestare de servicii. Actul normativ nu privește contractele încheiate cu consumatorii, aceștia fiind protejați de reglementări diferite.

Potrivit art. 1 pct. 1, Legea nr. 72/2013 se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile, constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesionişti sau între aceştia şi o autoritate contractantă, contractul având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii, inclusiv proiectarea şi execuţia lucrărilor publice, a clădirilor şi a lucrărilor de construcţii civile.

Actul normativ nu se aplică, potrivit prevederilor art. 1 pct. 2:

– persoanelor fizice care nu au calitatea de profesionist;

– profesioniştilor care exploatează o întreprindere fără scop lucrativ;

– creanţelor înscrise la masa credală în cadrul unei proceduri de insolvenţă şi creanţelor ce fac obiectul unui mandat ad-hoc, concordat preventiv ori al unei înţelegeri încheiate ca urmare a unei negocieri extrajudiciare de restructurare a datoriilor unei societăţi;

– contractelor încheiate între profesionişti şi consumatori.

Astfel, prin lege, sunt instituite:

(1) termene-limită de plată a prețului (60 de zile în cazul profesioniștilor și 30 de zile în cazul autoritaților contractante, părțile putând modifica aceste termene, de la acestea putându-se deroga numai dacă nu se ajunge astfel la clauze contractuale abuzive);

(2) aplicarea de dobânzi penalizatoare și termenele de la care acestea încep să curga;

(3) daune-interese minimale de 40 de Euro;

(4) calificarea clauzelor și practicilor abuzive;

(4) nulitatea absoluta a clauzelor contractuale prin care se stipuleaza un termen de emitere sau primire a facturii.

Dispozițiile art. 1270 ale Codului civil enunță două principii fundamentale în materia contractului:

– alin. (1) – principiul forței obligatorii a contractului: contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante;

– alin. (2) – principiul irevocabilității, conform căruia contractele pot fi modificate ori desfăcute fie prin acordul de voinţă al părților, fie din cauze autorizate de lege.

Aceaste reguli cu caracter de ordine publică reprezintă expresia principiului de drept al libertății și egalității părților contractante, precum și a cerințelor desfășurării raporturilor juridice în deplină încredere și bună credință.

1. Termene limită de plată a prețului

În raporturile dintre profesioniști, pentru executarea obligațiilor de plată, părțile pot stabili termene, de comun acord, care, ca regulă, nu pot depăși 60 de zile calendaristice. Clauzele care, prin excepție, stabilesc termene mai mari de plată, sunt valabile dacă nu sunt abuzive, potrivit art. 12 din lege. Legea face distincție între termenele legale de plată (art. 6) și termenele contractuale de plată (art. 7)

În ceea ce privesc termenele legale de plată, dispozițiile art. 6 al legii, prevăd:

(1) Autorităţile contractante execută obligaţia de plată a sumelor de bani rezultând din contractele încheiate cu profesionişti cel târziu la:

a) 30 de zile calendaristice de la data primirii facturii sau a oricărei altei cereri echivalente de plată;

b) 30 de zile calendaristice de la data recepţiei bunurilor sau prestării serviciilor, dacă data primirii facturii ori a unei cereri echivalente de plată este incertă sau anterioară recepţiei bunurilor sau prestării serviciilor;

c) 30 de zile calendaristice de la recepţie sau verificare, dacă prin lege sau prin contract se stabileşte o procedură de recepţie ori de verificare pentru certificarea conformităţii mărfurilor sau serviciilor, iar autoritatea contractantă a primit factura ori cererea echivalentă de plată la data recepţiei sau verificării ori anterior acestei date.

(2) Procedura de recepţie sau verificare prevăzută la alin. (1) lit. c) nu poate depăşi 30 de zile calendaristice de la data primirii bunurilor sau prestării serviciilor. Prin excepţie, în cazuri justificate în mod obiectiv de natura sau caracteristicile contractului, procedura de recepţie sau verificare poate avea o durată mai mare de 30 de zile calendaristice, dacă sunt stabilite expres în contract şi în documentaţia achiziţiei atât termenul de recepţie, cât şi motivele obiective, sub rezerva ca această clauză să nu fie abuzivă, în sensul art. 12.

(3) Părţile nu pot conveni cu privire la data emiterii/primirii facturii. Orice clauză prin care se stipulează un termen de emitere/primire a facturii este lovită de nulitate absolută.

(4) În cazul instituţiilor publice din domeniul sănătăţii şi entităţilor publice care furnizează servicii medicale de sănătate, termenul legal de plată pentru obligaţiile băneşti rezultând din contracte încheiate cu profesionişti este de cel mult 60 de zile calendaristice, care se calculează potrivit prevederilor alin. (1).

Cât privesc termenele contractuale de plată, dispozițiile art. 7 prevăd:

(1) Termenele de plată stabilite în contract pentru executarea obligaţiilor autorităţilor contractante nu pot fi mai mari decât termenele stabilite potrivit art. 6 alin. (1). În mod excepţional, părţile pot stipula un termen de plată de maximum 60 de zile calendaristice, dacă acesta este stabilit expres în contract şi în documentaţia achiziţiei şi este obiectiv justificat, ţinând cont de natura sau caracteristicile specifice ale contractului, sub rezerva ca această clauză să nu fie abuzivă, în sensul art. 12.
(2) Dispoziţiile art. 5 alin. (2), privitoare la plăţile eşalonate, se aplică în mod corespunzător.

2. Dobânzi penalizatoare; termene de la care se aplică

Dispozițiile legii instituie sancțiuni părților contractante care, cu rea credință, nu își îndeplinesc obligațiile asumate prin contract. Astfel, dobânda penalizatoare curge de la data scadenței plății, ca și în cazul tuturor obligaţiilor constând în plata unor sume de bani.

În toate raporturile juridice supuse acestei legi, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale, potrivit art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, introdus prin art. 20 din Legea nr. 72/2013.

Potrivit prevederilor art. 14 lit. a și b din lege, sunt considerate abuzive, clauzele care exclud posibilitatea aplicării de dobânzi penalizatoare sau stabilesc dobânzi penalizatoare inferioare dobânzii legale penalizatoare, precum și cele care fixează o obligație de punere în întârziere pentru a opera curgerea dobânzilor.

3. Daune-interese minimale

Pe lângă instituirea dobânzilor penalizatoare, pentru compensarea prejudiciilor suferite de către creditor ca urmare a îndeplinirii cu întârziere sau a neîndeplinirii obligațiilor asumate de către debitor, art. 10 din lege impune plata daunelor-interese minimale.

Astfel, creditorul are dreptul la plata contravalorii în lei la data plăţii a sumei de 40 euro cu titlu de daune-interese suplimentare minimale, fără a fi ţinut să dovedească un prejudiciu şi fără a pierde dreptul, în măsura probării, la daune-interese suplimentare care exced acestei sume.

În materialul următor, vom detalia calificările clauzelor și a practicilor abuzive, precum și sancțiunile aplicate acestor clauze.