Forța majoră în raporturile contractuale (partea I)

Autor: Adina Sardare

1. Noțiunea de forță majoră

Forța majoră este definită, potrivit prevederilor art. 1351 din Codul civil, ca fiind o împrejurare de fapt imprevizibilă și de neînlăturat/insurmontabilă, care împiedică în mod obiectiv executarea obligației contractuale.

Cauzele de forță majoră sunt evenimentele naturale incontrolabile și imprevizibile (cutremur, erupția unui vulcan, furtună, tsunami, inundație, incendiu, taifun, gripa aviară, invazie de furnici și orice altă catastrofă, război, atentat terorist, lovitură de stat, etc). Nu este suficient ca evenimentul să fie extern voinței părților și imprevizibil, ci trebuie ca acesta sa nu fi putut fi în mod rezonabil prevenit și depășit.

Este așadar o cauză care înlătură răspunderea debitorului unei obligații care devine imposibil de executat. Deci, pentru ca exonerarea de răspundere să poată interveni, trebuie ca împrejurările care blochează executarea contractului să fie independente de voința părților și să nu poată fi controlate. Este foarte dificil, așadar, a aprecia cu caracter general dacă un anume eveniment constituie sau nu forță majoră și dacă iartă debitorul de respectarea obligațiilor asumate.

În practică, au fost apreciate ca evenimente de forța majoră cataclismele naturale (cutremure, seceta, furtuni, incendii, inundații, războaiele, grevele, actele autorităților, embargo, interdicții la export etc.).Astfel de evenimente nu pot fi în mod absolut apreciate ca forță majoră, ci trebuie analizate in concreto, raportat la fiecare caz în parte, dacă îndeplinesc sau nu condițiile unui eveniment care exonerează de răspundere un anume debitor.

Principiul exonerării de răspundere pentru caz de forță majoră este prevăzut la nivel de principiu în Codul Civil și este aplicabil indiferent dacă părțile au prevăzut sau nu o clauză în acest sens în contract.

În ceea ce privește cazul de forță majoră convenit contractual, părțile contractante pot conveni prin act scris ca anumite împrejurări să fie asimilate cu efectele cazului de forță majoră prevăzute de legea civilă. În timpul derulării raporturilor contractuale asumate de agenții economici pot interveni împrejurări de fapt, imprevizibile și de neînlăturat, care împiedică în mod obiectiv și fără nici o culpă din partea debitorului executarea obligației contractate cum ar fi: inundațiile, instituirea stării de necesitate, războaie, greve, interdicția de circulație, cazul gripei aviare, etc.

Legea acordă agenților economici ale căror obligații contractate nu pot fi executate din cauza unor atare evenimente, scutirea de plata penalităților, dobânzilor, daunelor interese, pentru perioada cât durează evenimentul de forță majoră.

Daca se stabilește existența unui caz de forța majoră care conduce la imposibilitatea de executare a obligației contractuale pentru moment, în contractele cu executare succesivă (exemplul clasic al contractelor de prestări servicii), debitorul nu va putea fi obligat la despăgubiri pentru neexecutare pe perioada respectivă sau pentru întârzieri în executare.

În cazul contractelor cu executare care implică o singură prestație, de exemplu predarea unui anume bun, cazul de forță majoră conduce la încetarea contractului fără ca debitorul să poată fi obligat la despăgubiri.

La întrebarea “Ar putea fi schimbările legislative sau măsurile administrative caz de forță majoră?”, răspunsul nu poate fi absolut. Modificările legislative previzibile nu ar putea fi considerate caz de forța majoră. Dacă însă măsurile administrative reflectate în norme legale sunt rezultat al unor evenimente neașteptate, care implică necesități urgente, de ordine publică, apreciem ca ele ar putea fi calificate drept forța majoră, bineînțeles și cu îndeplinirea condițiilor menționate mai sus.

De exemplu, interzicerea totală a exporturilor anumitor categorii de produse are caracteristicile unei situații de forța majoră. Daca însă masurile administrative impun îndeplinirea unor condiții suplimentare pentru producția și exportul de produse, care nu fac imposibilă executarea obligațiilor producătorului, trecem în domeniul riscului contractual care, ca principiu, trebuie suportat de debitor, acesta putând fi obligat la despăgubiri. Dacă respectarea obligațiilor contractuale în noile condiții legislative ar necesita eforturi suplimentare din partea producătorului, acesta trebuie fie sa depună aceste eforturi suplimentare, fie să-l despăgubească pe creditor în caz de neîndeplinire a obligației.

Concluzionând, este de preferat ca agenții economici să se protejeze prin includerea în contracte a unor prevederi care să detalieze asupra cauzelor de forța majora și a modului de comportament al părților în astfel de cazuri (notificare imediată, adoptarea unor masuri urgente de limitare a pierderilor, apelarea la autorități pentru confirmarea cazului de forță majoră etc.).

Dificultățile intervin însă la aplicarea în practica a acestor dispoziții legale, întrucât legislația nu detaliază asupra evenimentelor care intră în noțiunea de forță majoră.

2. Comparații ale noțiunii de forță majoră cu diverse alte instituții juridice cu care nu trebuie confundată.

Se impune identificarea cât mai corectă a evenimentelor care se înscriu în „sfera forței majore”.

În timp ce cazul fortuit reprezintă fie o împrejurare internă care își are originea în câmpul de activitate a debitorului, fie o împrejurare de origine externă care nu are caracter extraordinar și poate fi prevăzută și evitată cu diligența și grija de care este în stare omul, forța majoră, așa cum am arătat mai sus, reprezintă un eveniment exonerator de răspundere contractuală a părții din contract care nu și-a putut îndeplini, parțial sau integral, obligațiile contractuale din cauza unor evenimente pe care aceasta nu le-a putut controla. Aceste evenimente sunt definite în contract sau în reglementările în vigoare.

Aceste neclarități sunt date de faptul că, în materia răspunderii contractuale, Codul civil pune sub semnul egalității „cazul fortuit” și „forța majoră”  (art. 1351 C.civ.).

În ceea ce privește forța majoră în doctrină, ca și în jurisprudență, se admite în general, că forța majoră este un eveniment (extern) extraordinar, imprevizibil și insurmontabil, precum cutremurul de pământ, o inundație și altele asemenea.

Prin urmare, prin forța majoră trebuie să se înțeleagă orice împrejurare exterioară și invincibilă, de nebiruit, spre deosebire de cazul fortuit care desemnează o împrejurare extraordinară și imprevizibilă. Or, ceea ce este în sine imprevizibil este în același timp și invincibil (invers însă, reciproca nu este valabilă).

Deoarece forța majoră este un fapt, un eveniment care creează un obstacol de neînlăturat în executarea unei obligații, pentru săvârșirea unor acte de întrerupere a cursului prescripției, cel care invocă un caz de forță majoră trebuie să facă dovada, să aducă dovezi, că a fost în imposibilitate să săvârșească un act de întrerupere a executării sau de neexecutare, adică să dovedească o împrejurare care a creat pentru el un obstacol pe care nu a putut și nici nu era posibil, în circumstanțele date, să-l înlăture.

Deosebirile dintre cele două noțiuni sunt importante și de natură a înlătura semnul întrebării:

a. Efectele asupra contractului

Intervenirea unui eveniment de forță majoră atrage imposibilitatea juridică de executare a obligației asumate; utilizam sintagma de imposibilitate juridica, pentru a o delimita de imposibilitatea materiala de executare (de exemplu, în cazul dispariției imobilului închiriat, există pentru debitorul obligației de asigurare a folosinței doar o  imposibilitate juridică de îndeplinire a obligației asumate în termenii inițiali, nefiind vorba si despre o imposibilitate materială – de punere la dispoziție a unui nou imobil). În cazul impreviziunii contractuale, partea afectată nu se va află în imposibilitate de executare sau de acceptare a prestației, ci intervine onerozitatea excesivă a obligației sau diminuarea drastică a prestației ce urmează a fi primite. Contractul nu este imposibil de executat, ci doar grav perturbat, ca urmare a dezechilibrului valorii prestațiilor.

b. Sancțiunile sunt parțial diferite

Exista o limitare a sancțiunilor pentru ipoteza forței majore: desființarea sau suspendarea contractului, în funcție de durata evenimentului survenit. Din contra, impreviziunea contractuală (cazul fortuit) are o sancțiune specifică: adaptarea contractului la noile circumstanțe, în scopul asigurării continuității sale.

c. Forța majora este o veritabila excepție de la principiul forței obligatorii a contractelor, pe când impreviziunea este o excepție aparentă, datorita fundamentului său – buna credință în executarea contractelor.

În materialul următor vom detalia procedura de avizare a cazurilor de forță majoră (temeiul legal, condițiile pentru avizare).