Încrederea în angajator – partea I

Surse ale încrederii și negocierea contractului individual de muncă

Autor: dr. ec. Anca Maria Clipa

Negocierea este un proces interpersonal de decizie, necesar ori de câte ori nu ne putem atinge obiectivele singuri (Thomson, 1990 p.16). Negocierea nu are legătură doar cu banii, ea privește în egală măsură încrederea și relațiile dintre oameni.

Încrederea interpersonală şi încrederea în companii sau în produsele și serviciile alese ar fi unul dintre cele mai importante ingrediente ale relaționării pentru afaceri durabile. De altfel, nimic nou sub soare, experiența comună ne-a demonstrat adesea că-i normal să dorim relații durabile cu ce ne generează emoții și sentimente pozitive şi în care avem încredere.

Încrederea cuprinde un set de percepții, așteptări și judecăți;sentimente de siguranță față de corectitudinea, integritatea, previzibilitatea, bună-voința sau sinceritatea cuiva. Ea reprezintă convingerea fermă că o persoană sau organizația îşi păstrează calitățile sau modul de a acționa, pentru un interval de timp predictibil. Încrederea permite oamenilor să se concentreze mai degrabă asupra sarcinilor desfășurate, decât asupra suspiciunilor.

În literatura internațională de afaceri, studierea acestui construct complex (ÎNCREDERE) este cu atât mai dificilă cu cât, în limba română, asociem cu încredere / nădejde următoarele constructe din limba engleză: trust, confidence, reliability.

În ultimii ani s-au dezvoltat numeroase studii cu privire la natura încrederii și rolul pe care aceasta îl joacă în relațiile sociale. Încrederea este esențială pentru relații sociale productive cu alții, și poate juca un rol critic în cadrul negocierilor, în special în negocierile integrative. Încrederea ridicată contribuie la negocieri mai bune și mai productive, cooperante, care sunt susceptibile de a spori încrederea. Pe de altă parte, încrederea scăzută poate contribui la negocieri mai puțin productive, iar negocierile mai puțin productive sunt susceptibile să scadă încrederea (Lewicki et.al., 2010).

Conceptualizarea privind încrederea mai degrabă ca pe o așteptare, decât ca pe o convingere, reflectă o anticipare incertă a comportamentului viitor al referentului. Termenul permite în mod explicit posibilitatea de trădare, pe care o vedem ca o trăsătură inerentă a încrederii. Acest element probabilistic al încrederii este analog cu a face un “salt de credință”, prin plasarea încrederii într-un referent, fără să știi cu certitudine absolută că acțiunile viitoare ale referentului nu vor produce surprize neplăcute.

Oxford English Dictionary definește încrederea ca fiind “nădejdea (confidence) în/sau bazându-se pe o anumită calitate sau atribut al unei persoane sau lucru”, subliniind faptul că referentul de încredere poate varia. Cu alte cuvinte, este conceptual coerent să fie vizualizată încrederea ca fiind plasată într-un alt individ sau într-un grup de persoane, cum ar fi organizația parteneră, angajatorul etc. Cu toate acestea, nu același lucru se poate spune pentru originea încrederii. Încrederea are baza în indivizi, cu toate că indivizii dintr-o organizație pot avea simultan și o orientare spre o altă organizație. Din această perspectivă, încrederea intra-organizațională descrie măsura în care membrii organizației au o orientare de încredere în mod colectiv, deținută față de o firmă parteneră, ceea ce este destul de diferit de a spune că organizațiile au încredere una în cealaltă. În antiteză, privim încrederea interpersonală ca fiind formată tot din trei elemente, fiabilitate, predictibilitate și corectitudine, dar cu o persoană având ambele roluri, atât de referent, cât și de origine a încrederii.

În studii recente, încrederea a constituit o parte esențială pentru contextul de negociere (Olekalns & Adair, 2013). Părțile decid să negocieze, să-și împărtășească valorile și pentru că au încredere cel puțin în ele însele (self confidence) și, cel mai probabil, au încredere într-o situație pozitivă, în rezultatul unei negocieri date.

Există mai multe definiții ale încrederii, reflectând puncte de vedere diferite. Aceasta este percepută fie ca o caracteristică de bază a personalității, fie ca un set de percepții, așteptări și judecăți, care sunt modelate de ceea ce știm despre cealaltă parte în situația în care relația noastră cu ei există. Încredereaeste unsentiment de siguranță față de cinstea, buna-credință sau sinceritatea cuiva. Ea reprezintă convingerea fermă că o persoană sau organizația, își păstrează integritatea, calitățile sau modul de a acționa, pentru un interval de timp predictibil.

Încrederea permite oamenilor să se concentreze mai degrabă asupra sarcinilor desfășurate, decât asupra suspiciunilor. Încrederea într-o organizație reduce costurile desfășurării activităților sale. În general, cu cât există mai puțină încredere într-o organizație, cu atât mai mult trebuie să fie alocate resurse pentru conformitate.

Observăm că încrederea, reprezentată prin trei componente, poate fi exprimată în diferite forme – cognitivă, comportamentală și emoțională – atât la nivel interpersonal, cât și la nivel organizațional. Pentru a surprinde complexitatea constructului de încredere, ar fi necesare scheme elaborate.

Încredere interpersonală și organizațională au fost considerate ca fiind componente importante ale schimburilor economice. Cu toate acestea, rareori au fost măsurate aceste concepte și implicațiile acestora în România. Un anumit grad de imprecizie asupra rolurilor încrederii la nivele multiple de analiză și a modului în care încrederea relaționează între niveluri, este, de asemenea, evidentă în sociologia economică, mai precis în schimbul relațional (Zaheer, 1998). O premisă centrală a teoriei schimbului relațional este că relațiile personale generează încredere și descurajează comportamentele oportuniste între firme. Cu toate acestea, această perspectivă nu se referă la modul în care încrederea interpersonală influențează schimburile economice dintre și între sistemele sociale complexe, cum ar fi organizațiile.

Puține cercetări au fost făcute pentru a explica modul în care încrederea, în special atunci când este conceptualizată ca un fenomen pe mai multe niveluri, funcționează pentru a afecta efectuarea schimbului. În literatura economică, încrederea a fost teoretizată ca factor de reducere a comportamentului oportunist, și, prin urmare, a costurilor de tranzacție (Bromiley și Cummings, 1995).