GLOBALIZAREA SI ADAPTAREA LUCRĂTORILOR LA INOVAŢIILE TEHNOLOGICE ŞI ORGANIZAŢIONALE

Autor: Mihaela Hrusca

Globalizarea este atât cauza cât şi consecinţa revoluţiei informaţionale. Teoriile recente ale globalizării accentueaza trei sfere ale sociale în care se desfăşoară acest proces: economică (schimburi comerciale transnaţionale, corporaţii în mişcare, informaţizarea producţiei), politică (centre de putere, instituţii politice internaţionale) şi cultură (valori, credinţe, tradiţii) Tentativele de integrare internaţionalăpot fi identificâte în perioada de după cele două războaie mondiale. Cu toate acestea, procesul globalizării a început să se manifeste în mod explicit câteva decenii mai tarziu, în special după dezintegrarea Imperiului Sovietic. De altfel, dorinţa oamenilor de mărire şi ideile unificatoare de sorginte globalistă pot fi observate înca de la începutul omenirii prin tentative de construire a Turnului Babel.

În acest context, apare paradigma dezvoltării socio-spaţiale cu cei doi termeni opuşi: individualizarea şi globalizarea. Aceasta din urmă a atras un interes mare în ultimii ani, majoritatea discursurilor nefiind centrate asupra definiţiilor conceptului, ci mai degrabă asupra abordărilor foarte diferite ale acestui fenomen.

Globalizarea este un proces ce lărgeşte cadrele determinante ale schimbării sociale la nivelul lumii ca întreg. Astfel, în timp ce schimbarea socială a fost iniţial abordată în cadre locale, regionale şi naţionale, acum centrarea este asupra internaţionalizării şi globalizării. A crescut interesul în explicarea relaţiilor dintre unităţile teritoriale şi lumea ca întreg, discuţiile purtându-se asupra problemelor cu privire la „legatura micro-macro”, „raportul local-global” şi la analize multi-nivel.

Problema care rămâne deschisă este cea referitoare la modul în care s-ar putea merge dincolo de enumerarea simplă a diferiţilor indicatori ai globalizării precum operaţiunile corporaţiilor multinaţionale şi transnaţionale, comunicaţiile prin satelit, existenţa unei limbi universal acceptată, problemele ecologice ale lumii actuale sau abordarea globală a problemelor de securitate şi pace.

Dar e de reţinut chiar şi globalizarea în marşul ei spre propria-i înfăptuire are nevoie de factorul uman.

Analiza sistemică a organizaţiilor economice pune în evidenţă existenţa celui mai valoros activ utilizat în procesul muncii – resursele umane. Omul reprezintă o resursă comună şi, în aceeaşi măsură o resursă vitală a tuturor organizaţiilor, indiferent de domeniul în care îşi desfăşoară activitatea, resursă care asigură supravieţuirea, dezvoltarea şi succesul competiţional al acestora. Fără prezenţa efectivă a oamenilor care ştiu ce, când şi cum trebuie făcut, este pur şi simplu imposibil ca organizaţiile să-şi atingă obiectivele.

Resursele umane sunt singurele capabile să producă şi să reproducă toate celelalte resurse aflate la dipoziţia unei organizaţii. Oamenii sunt resursele active ale organizaţiei, deoarece potenţialul lor contribuie activ la creşterea eficienţei şi eficacităţii organizaţionale.

Acesta este şi motivul pentru care societatea are nevoie de omul adaptabil schimbării şi e vorba atât de schimbare socială şi organizaţională cât şi de schimbare tehnologică şi sistemică.

Cele mai rentabile investiţii vor fi cele care atrag creşterea adaptabilităţii lucrătorilor la inovaţiile tehnologice şi organizaţionale. Într-o eră a globalizării e firesc ca paşii spre adaptabilitate să se facă pe principiile ferme ale egalităţii de şanse.

Globalizarea ne trimite prin natura termenului la o dimensiune fizică, geografică, ea desemnând un proces sau o suita de procese care sunt nu numai prezente la nivelul întregului glob, ci care domină sau încep să domine activitatea la scară planetară. Fără indoiala nu se poate vorbi de globalizare, fără a lua în considerare prefacerile tehnogice care ne-au eliberat de tirania distanţelor, ne-au permis să dispunem în momentul de faţă de o „retea geografică a interacţiunii umane”, şi să comunicăm aproape instantaneu orice operaţie sau orice informaţie în orice parte a globului. Comprimarea spațiului şi a timpului, pe care le implică globalizarea sunt rezultatul unor prefaceri generate de afirmarea complexului de tehnologii precum: microelectronice şi informatice, a biotehnologiilor şi a noii științe a materialelor. Răspândirea acestor tehnologii, extinderea noilor rețele informatice au creat nu numai instrumentele de comunicare rapidă, ci au şi consacrat interdependența dintre țările, regiunile şi puterile globului.

Avantajele generate de procesul de globalizare:

– reducerea costurilor de producție datorită economiei.

– accelerarea tranzacțiilor care se realizează aproape instantaneu.

– creșterea vitezei de derulare a operațiunilor comerciale, financiare şi tehnologice.

– extinderea puternică a piețelor şi crearea de noi piețe independente de anumite surse sau zone tradiționale.

În consecință este posibilă o creștere a eficienței întregii activități economice la nivel global ca urmare a mișcării libere a capitalurilor, investițiilor, tehnologiilor şi forței de muncă spre domeniile şi zonele profitabile. Însă nu totul e roz, o politică iresponsabilă, una care să favorizeze discrepanțele şi inechitățile poate aduce în locul binefacerilor haosul conflictelor mai mult sau mai puțin militarizate. Un alt risc major este dat de lipsa de reglementare. Suntem supuși rezultatelor insuficientei reglementări, drept cosecinţă parcurgem o criză globală datorată în mare parte speculaţiilor financiare. Legislaţia mondială permisivă a avut ca efect migrarea fluxurilor de capital înspre zona speculativă în dauna investiţiilor productive, totul dublat de cheltuielile crescute ale statelor, cheltuieli generate de o bunastare falsă, o bunăstare pe datorie.

Este evident ca doar îmbunătăţirea adaptabilităţii forţei de muncă vor permite organizaţiilor să facă faţă turbulenţelor generate atât de probleme precum cea enunţată mai sus, dar şi celor inerent generate de revoluţia informaţională din zilele noastre. Aceasta ne face să medităm mai mult asupra unei componente esenţiale a geopoliticii, şi anume importanţa spaţiului, a localizării geografice a statului. Volumul imens de informaţii, rapiditatea cu care acestea se pot transmite astăzi la mari distanţe şi preţul incredibil de mic al acestei operaţii au un impact real asupra distanţelor, asupra modului cum percepeam până nu de mult spaţiul şi relevanţa sa. Costul extrem de redus, cuplat cu volumul practic infinit de informaţii care poate fi transmis în fiecare clipă şi la mari distanţe a transformat mediul nostru într-un mediu informaţional prin excelenţă. A aparut chiar termenul de cyberspace – spaţiu virtual prin care aceste informaţii circulă în lume. Noua perfomanţă a fost interpretată ca o sfidare la adresa geopoliticii, proclamându-se astfel „moartea distanţelor”.

Impactul exercitat de revoluţia informaţională asupra geopolitici în această latură a sa de teritorialitate este reală. Vecinatatea fizică nu mai conteză atât de mult, graniţele care delimitau statele, sunt în fiecare secundă traversate de valuri de informaţii neîntrerupte asupra cărora statele nu pot interveni decât în mica măsura iar uneori chiar de loc. Odată patrunse pe teritoriul unui stat, informaţiile nu rămân fără urmări, ele lucrează în lumina valorilor pe care le întruchipează, în perspectiva interesului celui care le-a transmis, şi nu pot fi oprite nici de tancuri, nici de soldaţi.

Schimbările în coordonatele mediului economico-social vizează economia mondială în ansamblu precum şi, în mod diferenţiat, fiecare economie naţională. Pentru întreprinderea modernă, mediul extern la care îşi raportează activitatea are tendinţa extinderii spaţiale. Nu este vorba însă numai de firmele care prin profilul, dimensiunile şi amplasarea lor îşi finalizează activitatea pe pieţe ale mai multor ţări. Chiar şi întreprinderile care îşi circumscriu activitatea în limitele pieţei interne sau numai locale sunt expuse efectului unor mutaţii înregistrate pe o scară mult mai largă decât cea naţională.

Pentru a vorbi de adaptare şi adaptabilitate trebuie să vorbim de schimbare instituţională şi necesitatea de schimbare, iar necesitatea este dată tocmai de procesul globalizării pe care îl parcurgem. În mod natural omul opune rezistenţă la schimbare. Schimbarea presupune ajustarea continuă a vieţii organizaţiilor la condiţiile externe din mediul de operare, în paralel cu o creştere a stabilităţii pe plan intern. Acest proces constituie dilema schimbare-stabilitate, care poate fi abordată numai prin existenţa unei viziuni despre viitor, a sensului de identitate, a interacţiunii organizaţie-mediu, a unei structuri organizaţionale flexibile, a utilizării tehnologiei avansate şi prin existenţa unui sistem de recompensare a angajaţilor care să reflecte în egală măsură atât priorităţile, valorile şi normele organizaţionale, cât şi nevoile individuale ale acestora. Oamenii dispun de o relativã inerţie la schimbare, compensată însă de o mare adaptabilitate la situaţii diverse. Valorile noastre influenţează adesea părerile noastre despre comportamentul în organizaţii.

Problema managementului modern este cum să trecem de la munca din obligaţie, bazată pe conformitatea modului de lucru şi a rezultatelor acestuia cu modelele exterioare (standardele), la munca din vocaţie, care presupune originalitate, iesirea din tiparele comode sau identitatea cu noi înşine deziderate realizabile prin creşterea adaptabilităţii.